Mă mai uit în oglindă încă o dată şi verific în grabă ultimele detalii: cheile de la maşină le-am luat, pe telefon nu apare nicio notificare care să anunţe o schimbare de planuri…inspir adânc şi mă îndrept spre uşă. Am fluturi în stomac şi nu înţeleg motivul. Nu e ca şi cum aş fi la prima mea întâlnire. Încerc să mă liniştesc şi reuşesc în cele din urmă să recapăt controlul. Mă uit în treacăt în calendar şi îmi dau seama că se apropie Dragobetele. Cât de simplu ar fi fost dacă în seara aceasta ieşeam şi eu, ca toată lumea, de altfel, la o întâlnire oarecare, fără complicaţii, fără emoţii nejustificate. Dar nu, întâlnirile la care eu obişnuiesc să merg sunt mult mai palpitante, pentru că aleg să le petrec la locul de muncă.
Sunt cât se poate de serioasă atunci când vă mărturisesc că în calitate de PR Director, zilele mele la locul de muncă pot fi uneori destul de monotone. Deseori ele sunt înţesate de redactarea comunicatelor de presă, a discursurilor, interviurilor, invitaţiilor, materialelor de informare şi promovare, a articolelor pe blog. Deşi poate unora le vine greu a crede, motivaţia de care am nevoie o regăsesc tot timpul în şedinţe. Aproape că nu trece o zi în care să nu am parte de o întâlnire…profesională, bineînţeles.
Puţine sunt persoanele cărora să le placă la nebunie şedinţele. Recunosc că nici în cazul meu nu a fost dragoste la prima vedere, pentru că păreau extrem de obositoare. Aveam impresia că îmi consumau chiar şi ultima fărâmă de energie. De fapt, nici că puteam să mă înşel mai mult. Nu şedinţele erau de vină pentru lipsa mea de vlagă, ci felul în care obişnuiam să le percep. Simplul gând că urma să particip la o nouă întâlnire la locul de muncă mă făcea să cedez chiar înainte de a intra în luptă.
Cu nostalgie îmi mai aduc şi acum aminte de începuturi, când fiecare întâlnire părea să fie decisivă pentru soarta mea, când tremurul din glas arăta cum emoţiile mă acaparează încetul cu încetul, când simţeam că frica mă paraliza şi nu mă lăsa să mai rostesc un cuvânt.
Acum însă, experienţa îşi spune cuvântul. Cu timpul am învăţat să mă descurc în orice situaţie şi să fac faţă oboselii. Îmi pot controla temerile şi stăpâni emoţiile cu uşurinţă şi mă avânt cu capul înainte, ca şi cum nu aş avea nimic de pierdut. Rareori mi se mai întâmplă să mă panichez, pentru că acum a devenit o reală plăcere să particip la şedinţe. Sunt mult mai sigură pe mine, mult mai fermă în hotărârile pe care le fac, ştiu exact ce vreau şi nu mă sfiesc să îmi exprim opinia ori de câte ori simt că e necesar. Aşa am ajuns să construiesc parteneriate de durată şi să evoluez în tumultoasa lume a comunicării.
Ies dintr-o şedinţă şi mă grăbesc să încep alta, alerg ca să ajung la timp, sfidez limitele umane şi mă asigur că sunt întodeauna punctuală. Adevărul este că rareori mai apuc o clipă de răgaz, dar nu mi-aş schimba stilul acesta de viaţă pentru nimic în lume. Am învăţat să iubesc ceea ce la început mi se părea de-a dreptul terifiant şi treptat m-am transformat într-un workaholic cu normă întreagă. Chiar şi în pauze aleg să muncesc. Îmi iau o ceaşcă mare de cafea lângă mine şi scrollez neîncetat pe Instagram, pregătită să notez orice idee îmi vine în agendă, pentru că niciodată nu ştii de unde poate răsări inspiraţia pentru o nouă campanie.
Revenind la mult îndrăgitele mele şedinţe, îmi dau seama că mult prea târziu am ajuns să mă conving de adevărul acestor vorbe: nu neapărat destinaţia este cea mai importantă, ci călătoria în sine. Acum preţuiesc din ce în ce mai mult fiecare şedinţă şi am o deosebită plăcere să particip la cele în care reuşesc să îmi cunosc viitorii clienţi. Nu contează dacă relaţia noastră nu va fi una de durată sau dacă la sfârşit drumurile noastre o vor lua în direcţii opuse. Timpul mi-a arătat că scurta perioadă pe care o petrecem împreună, mă face să mă simt deja mult mai câştigată. Capăt experienţă şi încredere, pe care încerc apoi să le fructific şi să le transpun în ritualul meu de pregătire pentru viitoarele întâlniri…acele întâlniri menite să se întâmple, care îmi vor aduce, într-un moment cu totul neaşteptat, clienţii pe care poate nicicând nu visam că îi pot avea.
